Archive for the 'Uncategorized' Category

Dezamagire

Ca o paranteza asa, ma bate gandul sa inchid blogul asta fiindca ma urmareste senzatia continua ca aici s-au strans prea multe lucruri, prea multe intamplari, prea multe ganduri care nu mai fac parte din mine, cea de-acum. Singura problema e ca sunt inca legata de spatiul asta si, desi hic et nunc simt ca nu mai sunt eu, odata am fost. Pur si simplu, nu-mi vine sa renunt la framantarile si pseudodramele existentiale ale adolescentei mele adunate aiurea, chiar daca nu ma mai simt deloc “ca acasa”. Poate pentru ca inca n-am terminat cu ele. Cine stie? Poate o sa ma intorc la mine…Poate?

***

M-am tot intrebat de ce ajungem sa dezamagim oamenii din jurul nostru. M-am tot intrebat de ce ajungem sa ne dezamagim pe noi.

Stiu ca in primul caz este vorba de un dezechilibru intre asteptarile pe care ceilalti le au de la noi si felul in care noi actionam, stiu asta, dar de ce ne simtim dezamagiti de altii si de ce dezamagim? De ce niciodata nu suntem in stare sa acceptam ca nu avem cum sa intuim reactiile unei alte persoane? Nu avem noi cum sa le intuim nici macar pe-ale noastre(fiindca vorba aia, socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea din targ, si poate asa ajungem sa ne dezamagim pe noi insine) daramite pe-ale altora.

A fost o perioada in care lumea mea s-a destramat din cauza unor vorbe, credeam eu, aruncate-n vant.
“Eu ma uit in oglinda si imaginea-mi spune ca n-are incredere in mine. Cum poti tu sa-mi ceri sa am incredere in tine?”
Tarziu am realizat cat erau de adevarate. De atunci n-am mai cerut nimic. Am ajuns chiar la concluzia ca ma demoralizeaza, ma chinuieste, ma pune la pamant si ma lasa fara suflare increderea asta oarba pe care unii si-o pun in mine si fortele mele.

Dar daca a-i dezamagi pe cei din jur mi se pare ceva oarecum natural si-n acelasi timp dureros, a ne dezamagi pe noi mi se pare atat de…nefiresc, de anormal. De ce ne dezamagim? Cum ajungem sa ne dispretuim deciziile, actiunile, reactiile, comportamentul? Cand naiba ajungem sa ne simtim straini de noi? Atunci cand punem armele jos si ne dam batuti? Atunci cand luptam in continuare, dar e in zadar? Atunci cand ne dam seama ca am plecat de la inceput de la niste premise gresite? Atunci cand ce? Nu inteleg, nu inteleg fiindca stiu ca totul depinde de noi. Nu mai e vorba de nici un dezechilibru aici. Nu cred ca mai poti sa vorbesti de discordanta dintre necesitatile tale si mediul extern pentru ca acum esti doar tu cu tine. Tu esti cel care rationeaza, tu esti cel care spune “Inainte!” sau “Stop!”. Si-atunci de ce ajungem sa ne dezamagim pe noi insine?

Cu toate astea e bizar ca mi-e frica sa nu (ma) dezamagesc…

1

Prima proba.
Ieri la 7.30 dimineata eram in fata liceului cu niste emotii de nu mai stiam de mine. Am intrat in sala incercand sa fiu cat mai calma, am tras subiectul si m-a pufnit rasul cand am vazut ca era fix cel de la care nu mai avusesem rabdarea sa ma uit.
Am raspuns a 6-a. Am inceput sa vorbesc si nu m-a mai oprit nimeni pana la sfarsit.
Mi-au trecut notele, am iesit din sala si mi-am vazut nota in momentul in care niste colegi mi-au smuls foaia din mana considerand ca sunt nebuna ca nu ma uitasem pana atunci care era nota. Am luat 10. Oricum, stiam care-mi era nota. Ma descurasem cel mai bine dintre toti cei care trecusera prin banca aia inaintea mea, nu ma ajutasera cu intrebari suplimentare sau mai stiu eu ce si expresia feţei lor(zambeau si dadeau din cap) sugera clar ca le-a placut modul in care am vorbit si am raspuns la subiect.

Inca 5. Mai am de invatat doua carti la biologie. Nici nu le-am deschis pana acum. Si de recapitulat materia la psihologie. Ce-o fi o fi!
Ca fapt divers, e misto sa vezi ca nu te-ai stresat degeaba!

Pana cand?

Ieri a fost una dintre zilele alea in care m-am trezit buimaca dupa 4 ore de somn, am pus de-o cafea in timp ce alergam prin casa dupa una si-alta, mi-am tras pe mine primele haine pe care le-am gasit prin dulap, mi-am adunat hartoagele si-am iesit pe usa valvartej.

Ma gandeam ca iarasi nu ajung la timp si m-asteapta fetele. Dar am ajuns tocmai bine ca sa aflu ca tramvaiele nu mai circula din motive necunoscute noua si deci ne-am apucat sa fluieram discret dupa taxiuri. Atat de discret incat nu gaseam nici unul si ne blestemam zilele fiindca nici una dintre noi nu simteam nevoia de gimnastica matinala. En fin! Am gasit in cele din urma unul si nu stiu cum am nimerit locul din fata de langa sofer. Trag de centura si nenea imi zice: “N-ai nevoie de ea!”.
Haha, hai ca esti tare domne! Imi garantezi tu ca nu ie sprin parbriz? Mi-am tras centura si plictisindu-ma am inceput sa studiez “tatuajele” a la “Te iubesc Nuti!” de pe mainile lui. N-am inteles niciodata de ce si-au facut oamenii astia astfel de mizerii pe piele, dar fie…
Nu ca n-as fi de acord cu tatuajele, dar daca tot iti faci te duci frumos la un studio, iti alegi un model care sa te reprezinte si lasi la o parte ancorele si sirenele de puscarie.

Dupa inca 4 ore de scris, dat telefoane, primit telefoane, purtat discutii despre morti(nici nu stiu cum s-a ajuns la asa ceva) si fumat vreo 4 tigari, m-am trezit plimbandu-ma printr-o tiganie de nedescris cu un vag sentiment de paranoia legat de suma considerabila de bani aflata in acel moment in geanta mea, si destinata tinutei de bal. Totusi am urcat intr-un 32 mizerabil(ca-ntotdeauna) si-am ajuns la Unirii unde am cautat o rochie timp de vreo 2 ore. Evident n-am gasit decat una singura si nici aia prea stralucita asa ca mi-am luat frumos prietena de manuta si am plecat in mallul din Baneasa unde am gasit diverse rochii inca din primele 3 minute in care am calcat in magazin. In juma de ora plecam de acolo cu o punga Irina Schrrotter si alta Motivi grabindu-ma sa ajung intr-o bodega in care sa beau o ceva asa ca de ziua unui amic. Nu mai are rost sa spun cum se uitau toti nenii aia ascultatori de rautati la mine cand m-au vazut cu pungutele alea de la shopping dupa mine :)). Initial mi-era si târşă sa intru in bar cu ele, dar pana la urma mi-am bagat picioarele.

M-am delectat cu cateva shoturi de tequilla si alte cateva discutii despre pastrarea aparentelor si oameni care marcheaza o anumita perioada din viata ta si mi-am adus aminte ca viata mea era mai frumoasa acum un an cand n-aveam nici o grija si stateam cu o mana de prieteni intr-un B52 si cu metrii de tequilla si bere-n fata. Dar s-au dus vremurile alea…Acum beau ceaiuri si stau in casa alegand intotdeauna un somn bun in locul unei iesiri sau mai stiu eu ce, ascultand la nesfarsit In my secret life, Siempre me quedara si Hazard.
Zilele astea am balul. Am sa ma distrez ca si cand n-as mai apuca sa o fac vreodata…
Mai sunt doua saptamani….iar eu traiesc vesnic cu impresia ca “mai e timp”. Pana cand?

Nostalgii si altele

Traiesc asa cu un soi de nostalgie in mine. Nu-mi vine sa cred ca mai am 7 zile si termin si liceul. Adica unde s-a dus frate perioada asta ca parca ieri intram pe poarta liceului, pe de-o parte speriata, pe de alta parte nerabdatoare sa-mi cunosc noii colegi.
Hihi imi amintesc ce soc am avut cand i-am vazut. Asa am fost de dezamagita de ei…imi imaginasem eu cu totul altceva, nu mai tin minte ce, dar in nici un caz nu pareau sa fie pe aceeasi lungime de unda cu mine. Pe una dintre colege, ceva mai inaltuta si machiata o confundasem cu diriga. M-am amuzat cand am aflat ca de fapt imi este colega.
O alta colega era tare ciudat imbracata. Avea un fel de sal peste pantaloni si ma gandeam ca ea este una dintre tipele de la tara. Am aflat mai tarziu ca de fapt era bucuresteanca, dar ca iubitul ei era turc si imprumutase cateva chestii de la ei. Partea misto in toata povestea asta e ca dupa Bac se muta cu el. A fost admisa la o facultate din Turcia. En fin, ideea ca au stat atatia ani impreuna si ca distanta nu i-a despartit e chiar faina.
Mai era o colega imbracata intr-o fusta si-un sacou, ambele negre plus o pereche de pantofi cu botul alungit. Ramasesem oarecum oripilata de modul in care arata. Ma gandeam ca e cea de-a doua colega din provincie. Am aflat apoi ca de fapt se imbraca fara gust.

Imi mai amintesc de coleguta mea de banca. Avea fata asta un par asa lung si drept de-ti era mai mare dragu’ de ea. Evident, ma gandeam ca poate are aceleasi gusturi ca si mine in materie de muzica. Nu le avea.
Si apropos de oamenii cu gusturi asemanatoare mie in materie de muzica, imi era oarecum simpatica o tipa care tot asa avea un par frumos si lung. Am aflat ulterior ca ea crescuse cu Zeppelin, Guns si Sabbath. Totusi, pe parcursul anilor gagica asta a ajuns sa asculte manele. Pacat, ce sa zic! Ce face din om nevoia asta de a te integra intr-un grup…Whatever!
Era un singur coleg de care eram incantata si asta fiindca arata bine :)). Din pacate n-am fost pe aceeasi lungime de unda niciodata ceea ce l-a facut inappropriate for me asa ca am lasat-o balta. S-a dovedit a fi bun de amic though :D
Timp de un an juma am stat in aceeasi banca cu o colega de generala. Am fost impreuna in acelasi colectiv din clasa I pana in cls a10a semestrul 2 cand ea s-a hotarat ca fizica, chimia si biologia(stiinte) nu sunt indeajuns pentru ea si ca iubirea ei este matematica si in concluzie s-a mutat la clasa de matematica dupa care nu prea ne-a mai bagat in seama. Ce-o mai salut eu din cand in cand si-mi mai raspunde…uneori mai zice si ea ceva pe net, dar cam acolo s-a oprit relatia noastra.

Moving on, alaltaieri am fost sa facem poze pentru album. Ne-am organizat greu si am plecat cu fotograful in Carol. Peste tot auzeai cate un -X ia vino sa-mi spui in ce poza am iesit mai bn, aici sau aici? dupa prieteniile ce se legasera. A durat vreo doua ore toata nebunia asta si totul pentru ca fiecare am vrut pe langa poza cu noi insine sa facem si o poza de grup cu y,z si t.

Acum realizez cat de hilar este faptul ca am sa apar pe pagina uneia dintre colegele pe care nu le-am suportat timp de doi ani. Copilarii!
Ne-am certat in clasa a9a pe un tip din liceu. Mie imi placea de el, ii spusesem ei si ea se combinase cu el(dupa cum spune ea, neintentionat…o cred, nu o cred, ce dracu’ mai conteaza, era doar un tip). Stiu ca vreo doua luni de zile cat au fost ei impreuna eu mi-am imaginat cum o bag cu capul in wc si sterg cu ea coridoarele liceului de-ajunsese fata sa ma stie de frica. Adica ce naiba, dupa ce castigasem un fel de razboi nedeclarat cu o colega pt respectivul vine una pe care o consideram amica si mi-l sufla :)). Si ce scandal i-am facut si lui ca m-a lasat pt respectiva, mama mama. Culmea ca tipu’ incerca sa ma convinga sa fiu prietena cu ea in continuare ca nu e vina ei si ca are un suflet atat de frumos “trebuie doar sa o cunosti mai bine!”. “Hell no!” imi ziceam si ma gandeam “-Ce-are domnule asta si eu n-am? Faptul ca se imbraca in roz din cap pana in picioare si plange fiindca si-a rupt o unghie o face mai interesanta?”. Eu n-am fost niciodata tipa aia care sa faca pe neajutorata sau pe sclifosita. La mine a fost intotdeauna alba sau neagra.
Bizar(sau nu) este faptul ca la inceputul clasei a 12a radeam in hohote pe terasa de la Fire cu tipa asta gandindu-ne ce fraiere si penibile am fost. “M-ai urat doi ani de zile pt faza aia! Doi ani de zile n-ai vbit cu mine. Doi ani de zile m-ai evitat…” Ah si tot atunci mi-a zis ca o buna perioada de timp n-a dormit cum trebuie din cauza mea. Iar pe undeva prin noiembrie imparteam aceeasi camera undeva intr-un hotel de pe malul marii si-mi spunea ca “Mi-as fi dorit sa am o sora ca tine!”. Si zau ca viata asta e ciudata…I-am raspuns ca nu si-ar fi dorit.

Revenind la poze insa, pentru cea de grup am avut si noi o idee originala. Am mers la scarile de la monument si ne-am dispus in forma de H, iar nenea ne-a tras in poza pt eternitate sau cum zicea Andrei(Declaratie de dragoste) “O fotografie pentru vesnicie”…

In alta ordine de idei, astazi m-am hotarat sa o iau prin parc spre casa si la iesirea din el, trecand pe langa Mc vad un grup de elevi cu robele si palaria aia ciudata cu ciucure in cap. Si ma gandeam…7 zile, ultimul clopotel, balul…si gata. Fuse si se duse si liceul….C’est ca! N-am sa ma mai plang ca orele de mate trec greu, ca aia de chimie vorbeste in dodii si ca fizica e naspa. N-o sa mai schimb apa pestilor din laboratorul de biologie tinandu-ma de nas sa nu lesin de la miros. N-avem sa mai organizam chiuluri in masa, n-avem sa mai vorbim cu diriga sa stam la ea in laborator la orele la care ne asculta si nu ne-am invatat, iar ea sa ne motiveze dupa aceea absentele. N-avem sa mai apropiem bancile la teste spunand ca “Ne apropiem de adevar!”. N-avem sa mai alergam prin curtea liceului cu pachetul de tigari ascuns prin sosete in timpul raidurilor profei de sport sau mai bine zis “femeii barbat” si n-avem sa mai auzim atatea glume despre inrudirea nostra cu lemnele de la profu de romana.
Si totusi a fost bine ma! Am avut colegi buni, am fost uniti si am adunat amintiri frumoase impreuna! Asta conteaza…

P.S. Am impartit liceul cu prietena mea cea mai buna si asta m-a bucurat enorm. Din pacate n-am impartit si aceeasi clasa, dar tot a fost bine. Inca sunt 8 ani intre noi…

Nici 3 saptamani

Mergeam pe cheiul Dambovitei cu 60 km/h si dintr-o data m-am trezit vorbind “Haide la mare!E drumul spre Autostrada Soarelui”. As fi dat naibii tot ceea ce aveam de lucru pentru inca o zi la malul marii chiar daca n-au trecut nici 3 saptamani de cand am vazut-o ultima oara. Dar se pare ca nebunia mea nu a coincis cu a colegelor cu care ma inghesuisem intr-o Mazda 3. Pretextele de genul “n-am facut plinul”, “n-am indeajuns de multi bani la mine” si altele m-au facut sa ajung pana la urma tot intr-o pizzerie obscura de prin Dristor.

Photobucket

Photobucket

Uneori(din ce in ce mai des) imi vine sa-mi iau campii, sa dau totul dracu’, sa ma urc intr-o masina si sa plec oriunde. Dar n-am cum. Si astept. Astept sa treaca juma’ de vara ca sa ma pot aseza linistita pe-o bordura sa-mi aprind o tigara si sa-mi zic “A trecut si e totul bine!”.

Ieri

Mi-am inchis telefonul peste noapte. Vroiam sa dorm pana tarziu si ma saturasem sa fiu deranjata de mesaje sau telefoane.
L-am redeschis tarziu, undeva, dupa-amiaza si-am vazut un mesaj de la o amica:
“Bei o cafea?”.
Cu toate planurile mele de a sta sa dorm, sa zac sau altele din acest ciclu, am sunat-o si am stabilit sa ne vedem in doua ore in locul in care mergem de obicei.

Grabita, imi cautam de imbracat prin sifonier cand mi-au picat privirile pe fereastra deschisa. Atunci am vazut ca afara e soare si pasarile ciripeau. Pe fundal se auzea Morcheeba-Let me see. Atunci mi-am zis stop!

Am zile in care ma trezesc dimineata, imi fac o cafea daca mai am timp si la 7 ies pe usa, urmand sa ma intorc la 10 noaptea. Sunt zilele alea in care nu mai am timp sa mananc, zilele in care alerg dintr-o parte intr-alta a Bucurestiului, zilele in care ma tarasc prin tot felul de mijloace de transport prin care pute a transpiratie si a usturoi, zilele in care ajung acasa si cad lata, zilele in care ma apuca 2.30 si-mi vine sa plang ca n-apuc sa dorm nici in noaptea aia.

Am ajuns sa nu mai am timp sa ma bucur de o melodie si nici macar n-am observat ca aproape a venit vara, iar eu inca umblu in cizme. Am obosit, m-am saturat sa ma comport de parca as fi bagata in priza sau sa iau calmante ca sa nu ma mai simt atat de tensionata. Visez paturi cu ochii deschisi, iar timpul mi-e din ce in ce mai limitat. Trebuia sa spun stop!

M-am linistit si-am plecat la cafea. Nu stiu exact din ce motiv, dar m-am simtit excelent. Poate compania, poate localul, poate muzica, poate faptul ca afara era soare si cald, iar eu eram imbracata lejer, fara negru, fara tocuri si nu caram dupa mine tot felul de mape.
Am iesit dupa 3 ore si jumatate din local si nici nu stiam cand a trecut timpul sau cand a plouat atat de mult. Mirosea a proaspat, a curat, a vara timpurie. Mi-am luat la revedere cu zambetul pe buze si-am plecat spre casa aproape fluierand de fericire…

Conceeerteeee

Da, vin din nou şi am bilet, chestie care mă face extrem de fericită. Chiar dacă răman cu regretul că nu i-am mai prins la Cisnădioara, măcar am să-i văd acum într-un unplugged. Evident, nu va mai fi atmosfera de la Cisnădie, nu va mai fi nici Duncan acolo cu Vincet şi Danny, dar eu tot fericită sunt fiindcă am să-i văd din nou. Dacă o să mă simt cel puţin pe jumatate cum m-am simţit la ArtMania, înseamnă că o să fiu undeva în al 9-lea cer.

My precious

În altă ordine de idei, observ că pe meleagurile noastre vor călca şi nenii de la Moonspell. Vreau să ajung neapărat şi la ei, dar zău că mă enervează faptul că toate concertele bune pică fix anul ăsta când eu dau bac şi admiteri. DE CE?:((

Next Page »